Horia Roman-Patapievici: "Revin, după ocolul făcut săptămâna trecută prin viziunea despre umanism a lui Rob Riemen, la tema „ocupării centrului“."

Spuneam atunci că de dominarea centrului depinde controlul asupra opiniei publice. Cine controlează opinia, orientează votul, iar cine are voturi, are acces la putere, care, în condiţiile statului asistenţial, înseamnă esenţialmente dreptul de a distribui în mod legal fonduri. Puterea veritabilă, în democraţii, nu este a celui care conduce o armată, ci a celui de care depinde accesul la fonduri al tuturor celorlalţi.

În România, puterea reală aparţine în primul rând guvernului (care face şi desface toate aranjamentele financiare, având la dispoziţie tot bugetul de stat, toate pârghiile executive şi controlând toate mecanismele de apropriere/ expropriere); în al doilea rând, parlamentului (care face ori sancţionează legile, admite excepţiile şi stabileşte privilegiile); în al treilea rând, justiţiei (care are monopolul interpretării regulilor şi e singura instituţie ce poate stabili fără drept de apel, în mod legal - deşi, evident, imoral - că albul e negru). Prin urmare, are putere, din zona privată, numai cel care controlează ori influenţează guvernul, parlamentul, justiţia. Au putere reală numai instituţiile care pot da ordine. Câtă capacitate de a determina ceva prin mecanisme obligatorii, atâta putere. Instituţiile care, precum preşedinţia, pot doar influenţa (cu excepţia câtorva numiri în justiţie, care sunt obligatorii) sunt lipsite de putere reală.

Faptul a devenit limpede cu ocazia crizei constituţionale provocate de decizia unei alianţe împotriva naturii (între guvern şi parlament; între partide de dreapta şi partide de stânga inamice; între forţe politice normale şi forţe politice extremiste) de a-l suspenda pe preşedinte, în ciuda avizului consultativ negativ al Curţii Consti