Animaţia nu este un gen cinematografic adresat exclusiv copiilor şi incapabil de a aborda teme şi subiecte grave, la ordinea zilei, cum, din nefericire, continuă să creadă multă lume. Iată una dintre posibilele concluzii ale celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est (3-12 octombrie), organizat de Asociaţia ESTE’N’EST şi desfăşurat anul acesta în sălile de cinema bucureştene Scala şi „Elvira Popescu“. Chiar filmul de deschidere, israelianul Waltz with Bashir/Vals cu Başir, inclus anul acesta în Competiţia Festivalului de la Cannes (unde a fost excelent primit de critici şi de spectatori, deşi nu a primit nici un premiu), a reuşit să zdruncine prejudecăţile amintite. Însuşi regizorul Ari Folman, în ipostază desenată, devine personaj în acest „documentar animat“ (sau „animaţie documentară“, dacă vreţi) – un gen mixt peste care am tot dat pe la festivaluri, în ultimul timp (totuşi, e primul lungmetraj văzut ce poate fi încadrat în această categorie). Autorul-erou încearcă să descopere, după un sfert de veac, în pofida jocului mistificator al memoriei, adevărul despre Războiul din Liban şi, mai ales, despre masacrele – înfăptuite de armata din care făcea parte în septembrie 1982 – din taberele de refugiaţi palestinieni Sabra şi Shatila; evocările foştilor tovarăşi de arme, ce alcătuiesc planul prezent al filmului, sînt autentice. Vals cu Başir este cel mai tulburător film de animaţie pe care l-am văzut vreodată (un fel de Apocalypse Now animat), care vorbeşte, cu un curaj remarcabil, imagini memorabile şi viziuni puternice, despre atrocitatea şi despre absurditatea războiului. Un film care te lasă fără grai şi o experienţă cinefilică greu de uitat. Şi filmul-omnibus care a închis Anim’est, Peur(s) de noir/Temeri de întuneric, semnat de şase cunoscuţi artişti grafici şi animatori (Blutch, Charles Burns, Marie Caillou, Pierre d