Cândva la mare moda printre unitatile de învatamânt din România, care organizau iesiri în masa la spectacole de cultura, vizionarea pieselor de teatru cu clasa este – se pare – o practica utilizata si în prezent de unii profesori din Târgu-Mures.
Miercuri, 15 octombrie, Sala Mare a Teatrului National. Lume multa la premiera spectacolului româno-francez „Cântarea cântarilor”, prezentat în cadrul Anului European al Dialogului Intercultural. Cum nu întotdeauna cantitate înseamna si calitate, odata cu instalarea întunericului, din sala au început sa se auda chicoteli, sunete onomatopeice si chiar replici cu iz sexual.
Degeaba tulburentii au fost rugati si chiar avertizati sa înceteze cu zgomotele care deranjau nu numai actorii, ci si restul publicului.
Neanderthalienii nu s-au sinchisit de nimeni si nimic si si-au continuat netulburati propriul „spectacol”, astfel încât asistenta s-a întrebat, pe buna dreptate, de ce tinerii zgomotosi nu parasesc Casa Thaliei pentru un alt loc mai adecvat, eventual un bar.
Sa fie de vina oare santajul ordinar la care elevii sunt supusi adeseori de catre profesori? Ceva de genul: vii la spectacol si primesti un zece sau mai grav, lipsesti sau… vedem noi dupa aceea? Cui folosesc asemenea veniri în bloc la reprezentatie, la care elevii sunt recrutati cu arcanul? În nici un caz actului de cultura! Poate doar bugetului teatrului care mai vinde niste bilete sau abonamente în plus.
În ceea ce priveste actorii, sunt convins ca ar fi preferat sa joace în fata unei sali pline doar pe sfert, dar cu consumatori veritabili de cultura, decât sa evolueze cu casa plina, în fata unui public adus cu forta. Vorba lui Antoine de Saint-Exupery: „Daca vrei sa construiesti un vapor, sa nu începi prin a-i trimite pe oameni dupa lemne, cuie, unelte, sfori si alte materiale. Învata-i sa tânjeasca dupa marea îndepartata, nesfârsita!”
