- Cultural - nr. 192 / 16 Octombrie, 2008 La politica, precum la fotbal, se pricepe tot romanul. Ca sa nu mai spunem ca el s-a nascut, vorba lui Alecsandri, poet. Cu aere de expert, cu dezinvoltura celui care le stie pe toate si ceva pe deasupra, mai vedem cate un conational cum impartaseste natiunii o farama din harul sau suveran, din cunostintele nesecate de care dispune. Alaturi de geniul nedesavarsirii, al neputintei de a duce un gand, un proiect, o intentie pana la capat (de la Monastirea Argesului, pana la autostrada Bechtel, pe care nu cred ca o vom vedea vreodata finalizata, sunt suficiente argumente vii pentru o astfel de trasatura de caracter nationala), romanii sunt reputati si pentru puterea de autoiluzionare, pentru capacitatea cu care se pot amagi, din cele mai diverse pricini. Cultul iluziei, al "formelor fara fond", al minciunii ce poarta masca adevarului, al patriotismului de fatada, reprezinta una dintre trasaturile ce mineaza demersurile noastre constructive, eforturile noastre cotidiene de a ne arata la inaltimea aspiratiilor propuse. Au existat, insa, in cultura romaneasca, oameni de ireprosabila statura artistica si morala, care au reusit sa se sustraga fascinatiei iluziei, exprimand adevarata statura a poporului din care faceau parte. Un exemplu de luciditate ferma este acela al filosofului Emil Cioran, care arata, intre altele, ca "in Romania, tipul omului inteligent si unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispretului, de negativitate superficiala. N-am intalnit om care sa aiba o mai slaba aderenta la valori ca romanul". Aprecierea lui Cioran, care are in vedere epoca sa, se poate extinde, fara nicio indoiala, si asupra perioadei actuale, marcata de o evidenta criza a credibilitatii oamenilor politici si o disolutie stupefianta a valorilor. Iulian Boldea -