Cine are nostalgia vechilor restaurante socialiste nu poate rata o vizită la Casa Universitarilor din Bucureşti. Clădirea veche, superbă, în stil neogotic, cam părăginită, totuşi, cu stucaturile ei coşcovite, adăposteşte cîteva saloane de o eleganţă vetustă, în care se organizează mese festive şi nunţi fără nici o legătură cu universitatea şi, din cînd în cînd, agape după susţinerea unei teze de doctorat şi întîlniri ale vreunei promoţii de demult. Preţuri modeste, mîncare aşişderea, ca pe vremuri: aceleaşi fripturi la grătar tari ca talpa, cu nelipsiţii cartofi prăjiţi, caşcaval pane, file de şalău meunière cu cartofi natur etc. Serviciul – tot ca pe vremuri, cu chelneri în uniformă, cu şorţ, întinzîndu-ţi familiar farfuria peste capul celui din faţa ta, doar n-or să ocolească masa, şi rugîndu-te să-ţi păstrezi tacîmul. O cantină ceva mai dichisită. Mă rog, din cînd în cînd, face bine o scufundare în vechea atmosferă, e plăcut să constaţi că nu dispare totul, că există şi ceva repere durabile. De exemplu, în unul dintre saloane se află o bibliotecă, două corpuri cu geam, în care poate fi consultată o colecţie destul de importantă de, azi, rarităţi: găsim acolo Manifestul Partidului comunist de, sper că n-aţi uitat, Marx şi Engels, o parte din operele complete ale aceloraşi, niscai cuvîntări ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cîteva volume din operele lui Lenin, Marea enciclopedie sovietică în nenumărate volume şi multe altele. Par uitate, sînt cam prăfuite, nu s-ar zice că le mai citeşte vreun universitar. Dar mai ştii cînd pot fi din nou utile? Or fi ştiind ceva cei ce le-au păstrat. N-ar fi de mirare să le deschidă din nou cineva acum, cînd criza bate la uşă – asta dacă nu mai e cumva actual, doar guvernul o ştie!, vestitul banc cu Bulă care, emigrat în America, se întoarce în ţară pentru că la ei vine sfîrşitul lumii, iar „noi sîntem cu o sută de ani în u