Se spune că eşti de atâtea ori om câte limbi ştii. E ca şi cum, când înveţi o limbă străină, te mai naşti o dată sau te laşi locuit de altă persoană, cu alt orizont. Pentru mine lucrul e valabil mai degrabă la oraşe. Un oraş e cu atât mai mare şi mai bogat cu cât ştie mai multe limbi. Oraşele cosmopolite, poliglote sunt întotdeauna mai mari decât cele care vorbesc o singură limbă, indiferent de dimensiunile şi locul lor în spaţiu. Cu siguranţă că oraşul copilăriei mele era triplu: Braşovul ştia româneşte, nemţeşte şi ungureşte. De la el am învăţat şi eu, de mică, limba maternă şi cele două prime limbi străine, pe una mai bine, pe alta abia "rupând-o", cum se zice cu o expresie cât se poate de plastică. Franceza a venit şi ea prin clasa a treia, iar engleza abia la liceu.

Copilul apucă vorbele cu limba aşa cum apucă obiectele cu mâna, spunea Nichita Stănescu. Îmi amintesc senzaţia apucării cuvintelor asemenea lucrurilor, vorbe pe care le descopeream odată cu peisajul. Un drum necunoscut, o frază nouă, o zi aventuroasă - nimeni nu stătea să distingă între ele. Braşovul copilăriei mele avea în plus, faţă de cel de mai târziu, un peisaj sonor baroc, plin de mister, de o frumuseţe care o egala pe cea a peisajului natural. Geografia reală şi geografia verbală erau încă pline de pete albe, care se cereau cucerite. Le exploram pe amândouă deodată, în grupuri de copii cărora nimeni nu le interzicea să urce într-o singură zi pe toate dealurile oraşului: de pe Tâmpa, pe Warthe, de pe Warthe pe Cetăţuie, de acolo pe Dealul Melcilor şi iar în sus, prin tot oraşul, până la Drumul Vechi al Poienii. Acestuia, generaţia bunicilor îi mai spunea şi Oabăn, românizare de care nu mi-am dat seama decât de curând, de la Oben, care înseamnă sus. Între munţi şi dealuri, între turnuri de apărare (albe şi negre) şi turnuri de biserici (negre şi albe), între ziduri de cetate şi stră