Oglinda lui Narcis

Paralizat de frumuseţea propriului său chip reflectat în oglinda apei, Narcis îşi pierde una cîte una funcţiile umane şi se transformă în floare. Excesiva iubire de sine, născută dintr-o contemplaţie superficială, ar echivala aşadar, după cum lasă legenda să se înţeleagă, cu un regres, cu prăbuşirea într-un regn inferior. Dar dincolo de această subînţeleasă amendare morală, oglindirea lui Narcis este prima formă de artă realistă, varianta absolută a mimesisului. între model şi imagine intervine un complex de factori mecanici care separă esenţa de aparenţă şi învesteşte convenţia cu o funcţie de reprezentare. Oricîte subtilităţi ar interveni mai tîrziu şi oricîte eforturi s-ar face pentru depăşirea accidentalului şi pentru accesul la tipic şi la general, realitatea oglindirii nu va putea fi integral depăşită. în centrul oricărei reprezentări se găseşte invariabil individul, omul determinat, indiferent dacă el are o stare civilă anume sau este doar proiecţia unei ficţiuni. Atletul, zeul, filosoful, poetul tragic, liric sau epic, oratorul, omul cetăţii şi efebul, chiar dacă ilustrează un caz ori o categorie, sînt perfect individualizaţi ca natură umană şi analizaţi în trăsăturile lor distincte. Imaginea nu mai este purtătoarea de mesaj a unei realităţi transcendente, ci realitatea propriu-zisă, descrierea corporalităţii în toate determinările sale materiale. Asemenea lui Narcis care se vede în apa izvorului, omul se vede pe sine în chipurile pe care le creează şi pe care le asociază nenumăratelor sale aspiraţii. Fie că este artă de for, mozaic, paviment sau statuie, artă de interior sau artă funerară, fenomenul oglindirii funcţionează la aceiaşi parametri. Din antichitatea greco-romană, trecînd prin Renaştere şi pînă în timpurile moderne cînd figuraţia şi epica imaginii au intrat în declin, arta europeană a gravitat în jurul acestei autor