Puţini poeţi au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Făcând abstracţie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, ruptă, întreruptă... Retoric vorbind, figurile-i de predilecţie sunt tmeza şi hiperbatul, - adică "tăietură" şi "trecere dincolo, ieşire (din cadru), depăşire". Ceea ce presupune un, dacă vreţi, "sadism" faţă de sintaxa unanimă şi de obştescul material verbal. În care el, poetul, tăia ca-n carne vie. Verbul din urmă e la imperfect pentru că, azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai blajin, mai molcom, mai netăios, mai puţin... tmezo-hiperbatic în ceea ce priveşte scriitura, va fi trecut din geometrismul cutărui stil cvasi-cubist, constând în angularităţi, în colţuri, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), într-o Kugelgeometrie mai blândă, în care prevalează sfera, ovalul, curba şi voluta, sinuozităţile sau tandrele meandre. Chiar exerciţiul voluntar (şi atitudinea voluntaristă) din care decurgea pecetea-i stilistică atât de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea (ca şi cu soarta-i ca atare), a unei resemnări fireşti, ce e un fel de oboseală a simţurilor şi a cărnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie "la spartul nunţii, în cămară", la ceasul zorilor mahmuri, în cenuşiu şi abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără "glorie", - dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii şi înlănţuitoare, aproape magice, de neuitat. (Ş.F.)

Alunecă vinul: bătrân uituc sub lumină. Se zbate cu faţa la păsări sărace, fără ţipete, fără culori, încât abia se văd şi numai în dreptul becurilor: ninsori mărunte care înclină tablourile în pereţii gri. Zilele ating pământul odată cu geamantanele deschise de prea multe haine purtate, dar până seara toate vor fi la locul lor. Ninsoarea coboară în zăpadă