Primul cinematograf văzut în Urziceni prin 1930-31, la doi ani după deschiderea lui în târg, când aveam vreo opt-nouă ani, - eram măricel...

ţin minte că a fost un eveniment mai mare decât venirea circului Sidoli; mai mare fiind... mai abstract, spun cu o vorbă de astăzi, în sensul că nu îţi arăta lei, tigrii, pantere şi alte animale sălbatice, ci doar amăgeli, iluzii, care se desfăşurau repede pe o pânză albă întinsă numită ecran.

Cinematograful se chema... La Tomescu. Ca orice prăvălie, unde intri, dai, cumperi...

Era un fel de sală lunguiaţă, cu acoperişul de tablă ondulată care vara se încingea până ce luai foc... Dar atunci reprezentaţiile aveau loc numai după orele 7 seara...

I se spunea cinema Tomescu, după cum îl chema pe patronul lui...

Era instalat la intrarea în târg, pe dreapta, cum veneai pe şoseaua dinspre Bucureşti, cu maşina-cursă a lui nea Toma, cumnat cu Tomescu.

Făceai vreo cinci-şase ore de-acolo prin gropi - era vai şi amar de călători...

Acest domn Tomescu, patronul, mie îmi impunea mult respect, dar şi frică... Arăta ca un drac. Era scund şi cu o mustăcioară plină de nişte ţepi ce-i creşteau deşi sub nas, ascunsă de petele groase de ulei ce-i mânjeau într-una faţa, mică şi ea şi a naibii când vorbea, repede, cu un sâsâit neîntrerupt, - îi lipseau doi dinţi din faţă...

Umblând mereu pe la motor, pe la maşinăriile sale din curte, care alimentau cinematograful, sursa de energie, care se defecta din zece în zece minute, înfăţişarea lui căpătase ceva din suflul ei rapid, stricăcios, şi care îţi dădea cu ulei pe faţă.

Era, aşadar, nu cu mult după încheierea Primului Război Mondial, când România se trezise deodată mare şi începuse să se arate şi în locurile ei mai rurale, cum era şi fusese Bărăganul...

Respect, mie, domnul Tomescu, am uitat să adaug, îmi impunea fiindc