- Istoric - nr. 193 / 17 Octombrie, 2008 Cei care au avut placerea _ nedisimulata _ de a vedea vestigiile stralucitorilor si "nemuritorilor" nostri strabuni, care s-au numit cand geti, cand traco-geti, cand, pur si simplu, daci _ au ramas stupefiati in fata metopelor imensului orgoliu al atotstapanitorului "imperator Traianus". Mi se pare cel putin laudabila ideea "stramosului" nostru de a considera victoriile sale de peste Dunarea romaneasca drept epocale. A fost o vreme _ scurta istoric, 101-271 era noastra _ cand "cavalerii inzauati" ai romanitatii au reusit sa puna stapanire peste imensele teritorii dacice stapanite si mentinute prin lupte aprige sub "coroana" regilor Burebista si Decebal. Imperatorii au stapanit aceste taramuri strabune pana prin 271, cand, sub presiunea inceputului invaziilor asiatice si, mai ales, sub apasarea destramarii imperiului roman, trupele romane _ care in cea mai mare parte numai romane nu erau _ au decis retragerea peste Dunare. Ceea ce, desigur, n-a insemnat ramanerea nepopulata a teritoriului Daciei, si nici abandonarea elementelor civilizatoare aduse de "imperiali". Din cei multi ramasi, din altii veniti, din procesul ambiental bazat pe elementul dacic, s-a nascut si s-au creat romanii. Noi, adica, aici, in inima Sarmizegetusei ardelene. Astia suntem, fara nicio influenta fino-hungrica. Iar daca privim inapoi, cu ochii mintii, imaginile pe care le putem citi, cu o nemasurata emotie, de pe Columna lui Traian, monument epocal ridicat in onoarea marelui imperator de catre acelasi renumit arhitect al antichitatii _ Apolodor din Damasc _ care a construit si primul pod de piatra peste nabadaioasa Dunare de la Portile de Fier _ ne dam seama si intelegem, chiar dupa doua mii de ani, elementul civilizator si innoitor al romanilor. Daca si cum s-au razboit si au luptat stramosii nostri in incercarea de a pastra marele teritoriu al Da