Publicat în 1993, perioadă încă tulbure şi puţin propice pentru proză în istoria noastră recentă, romanul de debut al lui Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, a trecut destul de discret pe lângă marele public, sedus încă, la vremea respectivă, de luminile şi zgomotele politicii de tranziţie. Din fericire, el a fost remarcat de puţinii specialişti aflaţi încă la datorie, care au răsplătit romanul cu un binemeritat premiu al Uniunii Scriitorilor şi au impus numele autorului printre prozatorii foarte importanţi ai momentului.

Elaborat în ultimul deceniu al comunismului (cu siguranţă însă, revizuit substanţial până la publicarea sa în al treilea an de după revoluţie) Sonata pentru acordeon este un soi de Moromeţii citadin, sau, dacă preferaţi un produs târziu în descendenţa neorealismului italian, de tipul Rocco şi fraţii săi. Un roman în alb şi negru al periferiei bucureştene în deceniul nouă al secolului XX, o lume dură, golită de orice sentimentalism, înecată într-o permanentă lumină crepusculară, care îşi strigă în gura mare nenorocirile şi puţinele bucurii. Mahalaua lui Radu Aldulescu este un teritoriu fără secrete şi lipsit de orice urmă de intimitate. Aici, totul se discută în gura mare, de la amorurile extraconjugale la şpaga ce trebuie dată pentru rezolvarea diverselor probleme, soţiile îşi poartă firesc ochii tumefiaţi sau buzele umflate în urma bătăilor casnice, nunţile, botezurile şi înmormântările se transformă în spectacole stradale cu mulţi decibeli, la care, vrând, nevrând, direct sau indirect, participă tot cartierul. Viaţa la periferie este aspră, iluziile sunt mărunte, mizele minore, iar existenţa se derulează monoton, într-un areal foarte redus, pe coordonate cât se poate de previzibile.

Prin realismul său viguros, caracterul dur, fără urmă de sentimentalism al naraţiunii, materia colţoasă din care sunt modelate personajel