O tulburătoare întrebare a lui Geo Dumitrescu: "La urma urmei, / din câte adevăruri se compune un om?" mă face să gândesc la practica interviurilor de presă. Rareori ca în cadrul unui dialog de acest gen, omul de la care se aşteaptă "mari adevăruri solide" (cum spune acelaşi poet, în "Din câte adevăruri") se simte mai la strâmtoare, moral şi intelectual vorbind. De la început, el vede venind asupră-i un front de inevitabile chestionări - aceleaşi, în fond, oricât de felurit pot fi ele formulate! - căruia trebuie să-i facă faţă. În toiul dialogului, dornic să asigure "naturaleţea" unui schimb de replici, care rămâne (în mod natural)... artificial, interogatorul îţi lasă puţin timp de gândire. Astfel, te pomeneşti afirmând lucruri insuficient cumpănite, sau rătăcind pe trasee ce nu corespund propriei personalităţi. Şi, mai cu seamă, cu oricine ar sta de vorbă scriitorul, declaraţiile sale nu vor putea evita a se repeta. Vrând-nevrând, în paginile publicate, va prinde corp o singură confesiune, mereu reluată.
Origini. Unul dintre interlocutori mi-a pus (în scris, prin 1999) poate cea mai neaşteptată întrebare, privind originile mele. I se părea că, încă de la început, mă detaşez, "oarecum aristocratic", printre colegii mei din generaţia 1960: aveam cumva o asemenea ascendenţă? Sau educaţia mă formase astfel? Mai să cred că glumea sau se amuza pe seama mea - dar era vorba de o persoană pe care o ştiam foarte serioasă!
Singura aristocraţie din care mă trag este ţărănimea valahă din judeţul Olt, unde neamul nostru se întinde prin mai multe comune, între Drăgăneşti-Olt şi Slatina. Mama bunicului meu dinspre mamă era "austriacă", adică venită din Transilvania - deci sunt, măcar în parte, şi ardelean. În toamna lui 2002, umblând după actele de "re-încetăţenire" românească, am semnat cu emoţie registrul de naşteri pe anul 1939 (luna februarie, ziua 16), al p
