Puţine idei - cu adevărat "noi" şi "originale", sau poate mai nici una, poate deloc. Reluări în alt context, redescoperiri. Repetarea lor le imprimă un accent de legitimitate, este marca validităţii lor, dincolo de timp. Îl ascult astăzi de dimineaţă vorbind pe France Inter - la apariţia ultimei sale cărţi - pe Umberto Eco. Autorul interviului se arată stupefiat de atîta profunzime, originalitate, strălucire, erudiţie... De fapt - şi fără să fie deloc o vină a celebrului, vivacelui interlocutor - este un mic breviar de idei "proustiene" în materie de literatură, artă, estetică. Eco nu citează pe Proust, nu simte nevoia, sau poate că - în ciuda mult admiratei sale erudiţii - nici nu este conştient de transfer. Adevărat că ideile astea au intrat în patrimoniul comun al culturii - totuşi, totuşi, nu într-atît încît să le anuleze paternitatea de la o poştă vizibilă şi să facă inutilă, uşor pedantă, orice trimitere la sursă... Au încă un aer aparte-proustian - atît de aparte încît, iată, pot să pară noi, proaspăt lansate pe piaţă, pot să pară - chiar - paradoxale, oarecum excesive...
Îl ascult deci pe Umberto Eco spunînd că opera unui scriitor, a sa, adică - opera unui mare scriitor, a unui geniu, spusese Proust - este dezvoltarea unei fraze, a unei singure fraze, a unei "idei" unice, a unei situaţii obsesive, aşa stau lucrurile şi la el, la Eco, el simte asta, atîta doar că el unul nu poate formula fraza, situaţia, obsesia, ne invită pe noi să o facem... Cel mai mult s-ar fi apropiat de formularea ideii un anume critic italian - acesta a spus, aşa, în două vorbe, dar ce vorbe, că al treilea roman al compatriotului său este Dumas citit de Pascal... Bine că nu e invers, zice rîzînd Eco, Pascal citit de Dumas, el unul speră că nu...
În romanul În căutarea timpului pierdut - ideea unei singure idei - fraze, obsesii, situaţii - este formulată de zeci de o
