Mai întotdeauna cînd mi s-a întîmplat să pomenesc numele lui Ion Papuc, reacţia imediată pe care am primit-o a fost: "Ai văzut ce bibliotecă are?" Nu, nu văzusem, şi cum multă vreme nu am avut prilejul s-o aflu, stăruinţa cu care alţii îmi vorbeau despre ea m-a făcut să-i atribui o importanţă nefirească, asemenei unei stihii ale cărei contururi, sporite de o imaginaţie curioasă, ameninţau să uzurpe identitatea scriitorului. Căci, printr-un fenomen de ilicită substituţie simbolică, ajunsesem să mi-o închipui nu doar ca pe ipostaza obiectivată a spiritului său, graţie acelei elementare selecţii care face ca biblioteca unui intelectual să fie oglinda propriei personalităţi, dar mai mult, ca pe un fel de concurent a cărui valoare risca să-şi eclipseze proprietarul. Era ca şi cum tot ce era mai bun în acest om se adunase în rafturile cu cărţi pe care apucase să le strîngă de-a lungul vieţii, şi de aceea, pînă să-l cunosc pe Ion Papuc, am trăit cu impresia că biblioteca e mai importantă decît posesorul ei şi că, la judecata de apoi, cînd avea să fie chemat să spună ce făcuse în viaţă, în loc să-şi arate cărţile proprii, lui Ion Papuc i-ar fi venit mai uşor să indice etajele compacte, înţesate cu tomuri îngălbenite şi cu incunabule prăfuite, ale căror cotoare, impregnate de patina uzurii, îşi priveau spectatorii cu un aer rece de cadavru livresc.

Cînd am ajuns s-o văd - o piesă de mobilier întinsă pe trei pereţi înalţi de 4 metri, pe care te căţărai urcîndu-te cu scara - ceea ce m-a impresionat nu a fost atît conţinutul ei, redutabil prin ediţiile princeps, ediţiile bilingve sau prin seriile autorilor interbelici (aici am văzut pentru prima oară cărţile lui Traian Brăileanu şi Dragoş Protopopescu), cît atmosfera pe care o resimţeai acolo: mirosul de carte veche, izul de lemn bătrîn şi înfăţişarea boierească a încăperii, cu fotolii acoperite cu scoarţe şi cu sca