Un scriitor sceptic

faţî de propriul lui scris

Aureliu Busuioc contrazice imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic. Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aduce aminte de Toma Caragiu. Are, ca şi el, o voce melodios-bărbătească şi domină, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui. Devine imediat, în orice grup s-ar afla, "masculul dominant". Chiar şi acum, la vârsta de 80 de ani, sprijinit demn în baston, le face să roşească pe domnişoarele pe care le priveşte pătrunzător.

În scris are eleganţă şi o autoritate firească. Dacă se joacă, o face ca un aristocrat, nu ca un clovn.

În capitolul pe care i l-a dedicat în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi remarcă şi altă deosebire faţă de autorii din partea locului: "Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor Ťurbanť care valorifică cu predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, Ťcinematograficăť, eseistică şi având nerv ironic."

Aureliu Busuioc merge la vânătoare nu ca Mihail Sadoveanu, ci ca Eugen Negrici. Îndeplineşte lucid şi sceptic ritualurile plăcerii. Propriul său scris şi-l priveşte cu scepticism.

În 1974 a participat la o călătorie în Siberia, împreună cu Constantin }oiu şi Gabriel Dimisianu, care l-au simpatizat spontan. L-a cunoscut, tot în 1974, şi pe Nichita Stănescu; o fotografie făcută atunci îi înfăţişează pe cei doi cu câte o ceaşcă de cafea în mână: Nichita Stănescu îl priveşte atent, sfios-interogativ, pe Aureliu Busuioc, iar Aureliu Busuioc ne priveşte - ironic faţă de ideea de a fi fotografiat - pe noi, privitorii fotografiei.

Genul s