Există numeroase voci care accentuează - corect, după părerea mea - caracterul de act cu premeditare pe care Gabriela Melinescu îl insuflă, de la un volum la altul, seriei sale de Jurnale suedeze. Supuse unui proces cel puţin dublu de rafinare, frazele încărcate de poezie ale memorialisticii acesteia septentrionale nu depun, în ciuda unui anumit fundal suprarealist, mărturie asupra vreunor exerciţii de spontaneitate. Arareori consecutive, zilele trecute în pagini de Gabriela Melinescu sunt, în mod neîndoielnic, decupaje dintr-un calendar de notaţii sensibil mai consistent. Ca să nu mai spun că, iată, însemnările corespunzătoare perioadei cuprinse între 1997 şi 2002 apar abia acum, după ce-au fost parcurse - e de presupus - toate etapele unor drastice remanieri stilistice. Faptele sunt clare, iar ceea ce scriu, pe ultima copertă a celui de-al patrulea opuscul, Eugen Simion şi Gabriela Adameşteanu, e - în această privinţă - încă şi mai clar.
O mostră de pătrundere critică e, aşadar, urmată de una, curată, de empatie prozastică. Le reproduc, fiind în linii mari de acord cu ele, în ordinea în care apar: "Jurnalul este mai puţin o cronică a inimii, cât o cronică a călătoriilor, a întâlnirilor şi a încercării de a scrie într-o limbă străină. Jurnalul intim poate consemna, când este cazul, doar ţipetele sau tăcerile elocvente ale suferinţei. Literatura dispare, propoziţiile varsă lacrimi adevărate... Jurnalul suedez a fost scris cu gândul la destinatarul public. De aceea intimismul lui este programat, menit să transmită un anumit mesaj cititorului. De aici vine, cred, caracterul livresc al discursului diaristic. Şi abuzul de vise în pagină. Vise literare, vise magice, vise profetice, vise în serie, totdeauna simbolice şi prestigioase pentru a putea sugera ceva profund despre dramele reale ale fiinţei." Apoi: "O auto-ficţiune transpare în orice discurs confesiv.
