Acum câteva săptămâni scriam aici despre aforismele extrase de Oana Bârna din jurnalul de idei al lui Constantin Noica. Sursa: Sorin Antonescu

Faţă de strălucirile demonic-paradoxale din extractele sapienţiale cioraniene, ori de verdictele şocantspumoase ale lui Ţuţea, apodictica lui Noica suna sec, profesoral, fără forţă de seducţie, stârnind mai degrabă rezistenţă. Nu-i vorbă, miez reflexiv (cu bătaie lungă) exista cât cuprinde.

În aceeaşi serie editorială de înţelepciuni laconice de la Humanitas, apare acum opera aforistică a lui Lucian Blaga (ediţie de Monica Manu), un autor care şi-a dorit anume, încă de pe la două-zeci de ani, să cultive (goethean) genul „aşchiilor“ aforistice.

Format în mentalul germanic al idealismului transcendental şi romantic la fibră, Blaga adoră concentratele metaforice, lucirile provocatoare, asocierile insolite, amestecul de tonuri, de logică, emoţie şi revelaţie stilistică. În plus - apropo de bogumilism - natură duală fiind, locuindu-şi fiinţa cu un ochi la Fârtate şi altul către Nefârtate, Blaga dublează constant metafizicul profund cu ludicul alintat, voinţa de sistem şi apetitul pentru spaţiile amplu demonstrative - cu sentenţele laconice, fie şăgalnice, fie acide. „Gândul ducăuş“, atracţia irepresibilă către „margine“, către toate formele de eres, hipnoza tainei, a misterului şi ne-spusului, poetica ambiguităţii, tonul familiar şi jovialitatea ghiduşă, paralel cu morga doctoralfilosofică, toate acestea, prezente în opera sa literară propriu-zisă, fac din aforistica blagiană mai puţin o carte de înţelepciune şi mai mult o reuşită încercare de coregrafie spirituală. Asta dincolo, fireşte, de multele naivităţi, cochetării sterile şi zone insipide.

Nume, la tot pasul: Pascal, Origene, Goethe, Socrate, Sf. Francisc, Pindar, Freud, Novalis, Nietzsche, Shakespeare, Rilke, Heidegger, Thom