Avem, dupa gandul meu, la o grabita rasfoire mentala a istoriei literaturii romane, o solida cultura a dimensiunilor parodice. Mai solida chiar decat aceea, complementara, ce se intemeiaza pe exploatarea viguroasa a talentului brut.
Sirul Incepe cu Ion Budai-Deleanu, cel care ia in tarbaca traditia clasica a epopeii reusind astfel sa inaugureze, la noi, un gen clasic de nobil import. Ceva mai incolo, junimistul Vasile Pogor isi redacta, cu un incredibil duh al malitiei, Vedenia, pe care, citind-o, Eminescu a simtit nevoia cinica s-o si transcrie. Despre cruda Muza de la Bolta Rece si autorul ei resentimentar, Mihail Zamphirescu, nici nu mai e nevoie sa pomenim, ca sa nu fim acuzati, retroactiv, de calomnie. Lista se poate, desigur, intinde la nesfarsit, trecand prin pretuitii I.L. Caragiale, George Ranetti, George Topirceanu sau Marin Sorescu si sfarsind cu autorii mai putin rasfatati ai generatiei '80.
Destul insa cu consideratiile istorice! Mai ales ca ele nu pregatesc numaidecat discutia despre o carte, ci, surprinzator, o incheie. Toate sunt, intr-o masura sau in alta, justificate de reeditarea debutului lui N. Steinhardt, in seria initiata nu demult de Polirom. Despre acest volum cu titlu familiar - In genul tinerilor - s-au afirmat, de la prima publicare postrevolutionara si pana astazi, multe. Ca intre aceasta masca sociabila si rictusurile umanitatii autentice pe care abia suferinta detentiei le-a scos la lumina distanta e enorma. Ca pastisele acestea schitate la nici douazeci si trei de ani nu trebuie citite, exigent, in litera, ci, indatoritor, in spirit. Ca opusculul trebuie pus neintarziat in relatie cu acela - cu care, de altminteri, e leat - al lui Eugen Ionescu.
Ca sa nu mai fiu nevoit sa nuantez, admit, de-a valma, de la un capat la celalalt, aceste opinii. Inchid adica ochii la valoarea lor de adevar particulara si, in defi
