Cinismul romanesc e de un soi ciudat, nemaiintalnit probabil in alta parte. El consta in faptul ca fapte cinice sunt primite cu un cinism inca si mai mare. Raspundem cu cel mai josnic cinism, cel al indiferentei, cinismului fara margini al lumii romanesti. Aflam zilnic despre nedreptati care-n alte parti ar zdruncina muntii. Le primim ranjind: pai, sigur, asa suntem noi, romanul tot roman, si gasim un fel de bucurie sinistra in asumarea, pe un spectru mergand de la ridicatul din umeri la autoflagelare zambareata, a partii imorale, promiscue a propriului nostru caracter.

Sigur, am protestat candva, am incercat sa facem ceva impotriva raului invaziv de dupa Revolutie. Dreptii au umblat odinioara, cum spune proverbul, cu capetele sparte. In Piata Universitatii - dar cine-si mai bate capul cu povestea asta scufundata in timp? - am stat doua luni, zi si noapte, zornaind chei, cantand si strigand sloganuri, sperand intr-o lume in sfarsit libera si curata. Ce zile si ce nopti! Si azi le consider cele mai adevarate din viata mea. Cantam atunci „Mai bine golan decat activist“, pe cand activistul numarul unu al tarii, emanatie a unei revolutii mincinoase, inca mai dadea din mana precum impuscatul. L-am vazut apoi, parca o vesnicie, distrugand sistematic speranta noastra, alterandu-ne imaginea, tarandu-ne intr-un razboi civil ale carui consecinte le suportam si azi.

Am mers alaturi de mineri pe strazile Bucurestiului ce miroseau a grenade lacrimogene. Am vazut cu ochii mei oameni batuti si umiliti de hoardele care „au raspuns chemarii noastre“. Am trait trauma teribila de a-i vedea pe parintii mei fanatizati de acest om inspaimantator, ne-am invrajbit intr-o atmosfera de sfasiere sufleteasca si imensa amaraciune. Niciodata n-o sa ne revenim cu adevarat din ce a facut omul acesta din noi. Tot raul care ne sufoca azi e mostenirea lui. El a permis resurectia