Asemănător oricărei invenţii cu tradiţie, rădăcinile cântarului se trag din antichitate. Nevoia omului de a cunoaşte lucruri exacte a constituit motivul evoluţiei de la balanţe primitive la cântare de mare precizie.

Asemănător oricărei invenţii cu tradiţie, rădăcinile cântarului se trag din antichitate. Nevoia omului de a cunoaşte lucruri exacte a constituit motivul evoluţiei de la balanţe primitive la cântare de mare precizie.

Primul aparat de cântărit a fost o balanţă utilizată de egipteni în mileniul al patrulea î.Hr. Aceasta avea o formă extrem de simplă, braţul orizontal fiind susţinut la mijloc de un pivot şi dispus pe laterale, la distanţe egale, cu două talere suspendate cu sfoară. Iniţial, această balanţă era utilizată pentru a cântări şi compara nu numai diverse produse destinate trocului, cât şi pentru a determina greutatea prafului de aur pe care îl primeau, uneori, vânzătorii în schimbul bunurilor. Deşi se număra printre primele modele, balanţa egiptenilor avea o acurateţe de aproximativ 99%. Egiptenii au fost cei care au introdus şi conceptul utilizării greutăţilor pentru a afla masa unui produs în urma echilibrării balanţei.

SCHIMBARE. Ulterior, acest tip de măsurătoare a greutăţii a fost îmbunătăţit în mod semnificativ de romani, de la care a rămas moştenire "cântarul roman", încă din perioada primului mileniu. Noua balanţă avea, pe una dintre jumătăţile braţului, o singură contragreutate etalonată, care putea fi deplasată de-a lungul pârghiei, până când aceasta stătea în echilibru. Romanii au fost aceia care au confecţionat balanţa astfel încât porţiunea punct de sprijin să fie sprjinită pe un pivot ascuţit la capătul de sprijin, pentru a oferi o balansare cât mai exactă în momentul cântăririi.

Acest mecanism oferea rezultate de o acurateţe sporită în momentul în care, cu ajutorul balanţei, e