Balada pentru un stejar batran
Imi place sa cred ca visul nu este asa, un fel de hoinareala metafizica nocturna, in urma careia ramai cu niste imagini bizare, cu temeri, cu sperante. Consider ca este o stare de agregare a energiilor nevazute din noi, inca necontrolata stiintific, dar care ne aduna pe toti intr-un creuzet, dincolo de timp si de spatiu, supunandu-ne transfigurarilor specifice unei alchimii a spiritelor si a instinctelor, deopotriva. Iar daca, din acest potir al miracolelor, Marele Alchimist ne-a scos si ne-a asezat pe fiecare sa umplem un anumit "gol", trebuie sa fim siguri ca nu a facut-o intamplator.
De ce am ales sa vorbesc despre un asemenea subiect, aici? Pentru ca noi, oamenii, visam mult mai mult decat ne inchipuim si o facem mai cu seama atunci cand ne aflam in stare de veghe. In clipa pe care o numim prezent, eu visez, iar tu - cititorul acestor randuri - imi visezi visul in felul tau. Dar nu vreau sa ma aventurez prea departe pe aceste nisipuri miscatoare, unde psihanalistii si vrajitoarele par a fi suverani...
De fapt, voiam sa-ti spun ca am invatat sa visez "cum se cuvine" la Parscov - satul buzoian al marelui Vasile Voiculescu, incarcat de o magie greu de cuprins in vorbe omenesti, unde m-am nascut candva si eu - adica locul pe care intotdeauna il voi numi ACASA, acum si pururea si-n arderea-arderilor din clipa Trecerii. I-as putea evoca, in primul rand (si pe merit), pe parinti, "casa veche" si "casa noua", potecile spre padure, scoala, prietenii, primele iubiri si primele deziluzii - elemente mai mult decat suficiente, in bogatia lor nemasurata, pentru a realiza crochiul unei copilarii cu plete de aur, ochi de senin si cirese la urechi. Dar o sa va spun altceva. O intamplare poate putin bizara, poate putin semnificativa pentru altii, oricum, insolita si ramasa astfel in mine, ca un jalon al copilariei. Acea copilari
