Maladia fără vindecare îl afectează atât pe bolnav, cât şi pe un membru al familiei, care e nevoit să se sacrifice pentru a-i oferi atenţia şi grija de care are nevoie permanent. Sursa: Daniel Mihăilescu
1 /.
Boala uitării poartă un nume - Alzheimer - de mai bine de 100 de ani. De fapt, acesta e singurul lucru cert al acestei boli. Nu se ştie de ce anume este provocată, nici de ce afectează preponderent femeile şi nici cum sau cu ce poate fi vindecată. Încă din faza de diagnostic este incertă: nu există metode clare de depistare, decât prin biopsie. Efectele sunt însă dureros de clare.
Dacă pacientul suferă de boala „boierească“ - aşa cum o numeşte directorul unui centru de îngrijire -, trăind într-o vreme a trecutului, îngrijitorul - de cele mai multe ori un membru al familiei - trăieşte o realitate cruntă. Chinul începe cu mai multe cozi la unicul centru gratuit de diagnosticare din Bucureşti - Centrul Memoriei - şi continuă cu alte cozi birocratice, pentru a-i dobândi bolnavului drepturile de handicapat de gradul 1. Apoi, luni la rând, poate ani, se aşteaptă pentru un loc într-un centru de stat rezonabil.
Între cozi, unii se resemnează şi acceptă „arestul“ la domiciliu, îngrijind un adult cu nevoi de copil. Alţii, mai pricopsiţi, aleg centrele private şi scot din buzunare, lună de lună, peste 1.000 de euro.
„Mama părea perfect sănătoasă“
Bucureşteanca Cristina Teodorescu are 30 de ani şi o mamă de 56 de ani diagnosticată cu Alzheimer. Avea 22 de ani când mama i-a spus, într-o zi, că fraţii ei - stabiliţi undeva în Teleorman - sunt în faţa blocului. A ieşit la geam să-i vadă şi... nimic. A fost primul semn. L-a pus pe seama oboselii. Dar semnele halucinaţiei s-au înmulţit. A mers la medic şi i s-a spus că e caz de „Bălăceanca“ (spitalul de psihiatrie de lângă Bucureşti - n.r.). Doi ani mai târziu
