După o vară de plimbat lejer prin Bucureşti m-am trezit brusc, într-o zi ploioasă de luni, blocată în trafic, într-un oraş paralizat de convoaie de maşini ce agonizau la stop. După o vară de plimbat lejer prin Bucureşti m-am trezit brusc, într-o zi ploioasă de luni, blocată în trafic, într-un oraş paralizat de convoaie de maşini ce agonizau la stop.

Nedumerită, am deschis radioul şi am aflat motivele halucinantului dezastru: ploaia şi prima zi de şcoală. M-am simţit tulburată şi vinovată: cum am putut să uit? Stând aşa frustrată în “cutia” mea de metal, m-am lăsat furată de amintiri. Am iubit şcoala şi am respectat-o ca elev, apoi ca părinte. Iubesc tezele, dascălii, creioanele, mirosul de carte nouă, coperţile de plastic, pauzele şi mâncatul pe fugă, bisericuţele şi ierarhiile dintre colegi, iubesc orarul, absenţele nemotivate, ora de sport, femeia de serviciu care spală holurile şi scările tocmai când se sună de pauză...

Am învăţat în şcoli­ foarte bune de cartier (Şcolile generale 95 şi 193), într-un liceu de prestigiu (Şcoala Centrală) şi la IATC. Le sunt recunoscătoare profesorilor pentru că m-au învăţat să scriu, să citesc, să pot exista într-o colectivitate, să mă educ şi să-mi îndeplinesc visele.

Orice drum e greu, dar cred că drumul spre adevăratele idealuri pe care le reprezintă şcoala merită a fi redescoperit. În ultimii 12 ani, destinul meu a fost legat, prin fiul meu Andrei, de o altă şcoală de excepţie - Colegiul Naţional Goethe. Un exemplu de instituţie de educaţie adevărată, serioasă şi responsabilă, care pentru toţi cei ce au trăit această experienţă - elevi, dascăli sau părinţi - va fi întotdeauna simplu şi definitiv “Şcoala germană”.

Acum ştiu de ce am uitat “15 septembrie”. Începând din această toamnă, pentru mine, şcoala a început la 1 octombrie, iar drumul către ea s-a scurtat. Universitate