Ioana Nicolaie, soţia lui Mircea Cărtărescu, în vârstă de 34 de ani, a scris primul ei roman, „O pasăre pe sârmă“, despre plonjarea unei tinere din provincie în Bucureşti. Sursa: Codrin Prisecaru
EVZ: Aţi fost la concertul lui Cohen, sub semnul căruia a apărut „O pasăre pe sârmă“. Câtă echilibristică trebuie să facă o fată-pasăre ?
Ioana Nicolaie: Înainte cu o săptămână de concert am încercat să fac rost de bilete. Se epuizaseră. În seara concertului am mers prin ploaie. Muzica lui Cohen era departe, nu o auzeam. Mi se părea neverosimil că am scris un roman al cărui titlu e un vers din extraordinarul artist şi că-l lansasem în vinerea de dinaintea concertului. Era o stranie coincidenţă. Sabina, personajul meu, fata de 19 ani care vine în Bucureşti şi trebuie să se descurce, care nu are niciun ban, dar are înainte o viaţă, e aidoma păsării din cântec. Vrea să fie liberă şi se luptă mereu să nu-şi piardă echilibrul. Trece prin numeroase situaţii, se îndrăgosteşte, face pe manechinul viu într-o vitrină, vinde vase de bucătărie, ajunge la un post de radio religios, „aude“ nenumăratele întâmplări ale unui cămin studenţesc, şi-n toată vâltoarea aceasta nu vrea să cadă.
De ce povestea de dragoste e estompată de backgroundul social al anilor ’90?
Pentru că atunci au fost nişte ani foarte grei. Comunismul căzuse, dar rămăsese, de fapt, peste tot, în felul de-a fi al oamenilor, în lipsa de speranţă pe care ţi-o dădea sărăcia. Tinerii din cartea mea iau totul cum este, fiindcă au de partea lor entuziasmul şi încrederea în viitor. Nu judecă nimic, merg mai departe, nu ştiu că se chinuiesc să supravieţuiască. Feţele realităţii postrevoluţionare sunt, văzute cu ochii de-acum, paradoxale, aşa că şi-au cerut locul în carte. Descriindu-le, am simţit o mare tristeţe. Nu mi-a venit să cred că, aidoma unei întregi generaţii, mi-am trăit atunci tinereţ
