Spunea undeva că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el visa să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, poetul Grigore Vieru aproape face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Zilele trecute a poposit şi la Jurnalul Naţional. La plecarea sa, drumul s-a luminat a poezie.

Ne aflam pe ultima sută de metri şi în loc de nervi aveam nişte elastice bine întinse. Lucram la ediţia cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Deodată intră pe uşă Grigore Vieru cu aeru-i inconfundabil. Ne înmânează un articol în care îi evocă pe cei doi artişti care i-au cântat răscolitorul imn "Eminescu".

Luăm colile scrise de mâna lui în timp ce, culmea!, se scuză că poate articolul nu e ce aşteptam noi, că la presă "nu se pricepe aşa bine" ca noi!... Ca prin farmec, atmosfera se relaxează pe fondul vocii poetului. Ne luminăm sub privirea lui de un albastru închis, potolit. Părul îi este tot aşa rar, cum îl ştim de la televizor şi din fotografii, cărunt, aproape de umeri, poetic şi voievodal. În piept ascunde cinci bypass-uri, dar tot inimos rămâne şi, contrar indicaţiilor medicale, suferă: într-un ziar din Chişinău a fost numit "terorist". Persistă în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea.

ZVON DE CLOPOTE. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei copilării în care adevărurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. "Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, pe malul drept al Prutului biserica funcţiona. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţe