Aerul se-nnoadă-n gât, irespirabil, ca un ştreang fără ocolişuri, după cum îi dictează emoţia. Sub coasta stângă se porneşte o darabană de neoprit: cântă ei, Doina şi Ion.

Aerul se-nnoadă-n gât, irespirabil, ca un ştreang fără ocolişuri, după cum îi dictează emoţia. Sub coasta stângă se porneşte o darabană de neoprit: cântă ei, Doina şi Ion. Nu trebuie decât să închid ochii o clipă spre a-mi aminti cum i-am auzit prima oară după ’90, când din aparatul vechi de radio, vocile lor puternice înfloreau casa. Niciodată Eminescu n-a fost mai frumos ca în melodia lor, niciodată Basarabia mai aproape de noi şi noi mai aproape de ea. Din Moldova suverană până în tranşeele Transnistriei, din Transilvania, "dulce ca litania", până-n porţile Putnei, din Bucureştiul cel "cu lacrimi uzi" până-n Chişinău, "oraşul cel sublim", toţi românii i-au iubit. Basarabenilor L-au adus acasă pe Dumnezeul alungat în "Siberii fără de sfârşit"… Le-au dat puterea să creadă că a fi român e un adevăr mai presus decât pericolul de a fi ameninţat, deportat sau omorât. Pe ei i-au iubit inconştient şi soldaţii gruzini şi cazaci, pe frontul din Transnistria, când le-au cântat "Treceţi batalioane românii Carpaţii". Lor le-a ieşit bine lecţia de îmblânzit fiarele istoriei, puştile separatiste au tăcut mâlc la auzul lor. Pentru Doina şi Ion, o tânără pe jumătate rusoaică, neştiind o boabă de română, a învăţat acest grai latin şi s-a făcut ortodoxă. Dangăt de clopot în zi de duminică a fost trecerea lor prin Ţară. Dimineaţă a deşteptării, răni îngemănate în dorul de Bunăvestire a unirii fraţilor cu fraţii. Ei doi s-au cunoscut în parc, la o îngheţată, şi au rămas împreună să cânte ca o flacără bună de topit gheţarii.

Aerul se-nnoadă-n gât, irespirabil, ca un ştreang fără ocolişuri, după cum îi dictează emoţia. Sub coasta stângă se porneşte o darabană de neoprit: cântă ei, Doina şi