E limpede ca trecutul ne stinghereste. Nu stim bine ce sa facem cu el, in ce mod sa-l pastram si nici daca sa-l pastram... Nu exista nici un plan, nici o idee, nici o perspectiva. Sintem, din capul locului, nepregatiti. Descoperirile ne iau mereu si mereu pe neasteptate, ca in cazul pasajului din Anastasie Panu. Surprins de evenimente, edilul iesean se scarpina in cap si nu stie ce sa faca. Cheltuielile cresc. Vin alegerile... Cu ani in urma, intr-o latura a Palatului Culturii, s-a construit de catre arheologi un "lapidariu". Edificiul consta, in primul rind, dintr-un zid si, de o parte si alta a zidului, dintr-o "expozitie", atent regizata, de fragmente arhitectonice: cornise, stilpi sculptati, pietre mormintale, decoratii "lapidare", ancadramente de fereastra. Exponatele faceau aluzie la trecutul ingropat in jurul fostei curti domnesti si al bisericii Sf. Nicolae (ctitoria lui Stefan cel Mare). Din pacate, edificiul nu a durat. Contemporanii nu i-au priceput nici rostul, nici folosul educativ sau estetic. Lasate in grija nimanui, venerabilele exponate au disparut. Multe din pietrele tombale, cu inscriptii chirilice, rezemate de zid, au fost pur si simplu carate in spinare, sub acoperirea intunericului si a nepasarii, de catre poporenii din mahalaua Bucsinestilor si a Podului Ros. Bravii gospodari gasisera de cuviinta sa schimbe destinatia lespezilor funerare. Probabil, insolitul edificiu cu nume atit de ciudat, li se paruse inutil si retrograd. Ignor, totusi, noua destinatie (cu siguranta laica si proletara) a exponatelor... In zidul cu pricina, s-a pastrat, dupa cum se poate observa astazi, numai ceea ce fusese inglobat de-a dreptul in mortar. Nu mare lucru, adica. Lectia de arheologie, putem conchide linistiti, si-a ratat scopul. Initiatorii au dorit, desigur, sa ne faca indemnul de a pretui trecutul. Ceea ce s-a inteles din acest generos indemn putem banui: nimi