A ştiut să treacă peste cea mai cumplită durere posibilă pentru o mamă – pierderea singurului copil, dar este mândră că a reuşit să-i dea o educaţie aleasă şi că astăzi se mândreşte cu ea tot neamul românesc.
A ştiut să treacă peste cea mai cumplită durere posibilă pentru o mamă – pierderea singurului copil, dar este mândră că a reuşit să-i dea o educaţie aleasă şi că astăzi se mândreşte cu ea tot neamul românesc.
Eugenia Marin, mama Doinei Aldea-Teodorovici, ar dori să putem scrie despre cuplul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici cu litere de aur. O mamă care vorbeşte despre ei fără a face nici cea mai mică diferenţă între fiică şi ginere. Ambii sunt copiii ei şi îi iubeşte la fel de mult. Ne-a depănat firul amintirilor scăldate în lacrimi. Doina era o fire din cale afară de cuminte, ordonată şi cu un suflet mare. De mică era atât de sensibilă încât, atunci când o însoţea pe doamna Marin la spital, îl ruga pe doctor să-i pună ei injecţie în locul mamei, ca nu cumva să o doară, iar când se îmbolnăvea ea îi şoptea doctorului la ureche: "Pe mine mă doare tare, dar să nu-i spuneţi mămicăi, că ea suferă din cauza mea!". Pe tatăl ei, Gheorghe Marin, pur şi simplu îl elogia. Pentru Doina, el a fost omul care nu greşeşte niciodată, iar dărnicia lui a moştenit-o din plin.
MĂRINIMIE. La ţară, la bunici, în raionul Cahul, era aşteptată cu mult drag de toată mahalaua de pitici, pentru că micuţa Doiniţa nu mergea niciodată acolo cu mâna goală. Ea aduna într-un sac hăinuţele care nu-i mai veneau şi, când se ducea la ţară, colinda familiile sărace şi le împărţea. "Într-o bună zi – povesteşte doamna Marin – i-am cumpărat nişte hăinuţe chinezeşti noi şi ea a mers îmbrăcată cu ele la bunici. Seara a venit de la joacă doar în chiloţei. Mi-a spus că unei fetiţe din drum i-au plăcut tare hăinuţele ei şi ea i le-a dăruit... Fără nici un regret". C