După ce am alergat al treilea maraton, mulţi prieteni m-au înterebat senin dacă am câştigat. La o astfel de întrebare am coborât privirea în pământ şi cu timiditate am răspuns că nu. După ce am alergat al treilea maraton, mulţi prieteni m-au înterebat senin dacă am câştigat. La o astfel de întrebare am coborât privirea în pământ şi cu timiditate am răspuns că nu. Îmi asum faptul că nu am câştigat şi că nu voi câştiga niciun maraton. Şi asta, pentru simplul motiv că nu pot. Pentru mine e puţin prea târziu.
E relaxant totuşi să observi că oamenii înţeleg participarea la o competiţie doar dacă există cea mai mică şansă de câştig, dar la maraton nu e aşa.
Învingătorul de la Bucureşti, kenianul Francis Muendo Maundo, a terminat cursa în două ore şi un sfert, eu sosind la o oră şi patruzeci de minute după câştigător. Traseul fiind de patru ture de câte 10 kilometri şi ceva, am fost depăşit de kenian în tura a doua.
„Bine, bine, n-ai nicio şansă să câştigi, dar atunci pentru ce alergi?”, mă veţi întreba. Ar fi banal să răspund că pentru sănătate, pentru slăbit sau pentru orgoliul sportiv, deşi toate sunt adevărate. De fapt, e un câştig în fiecare cursă. Fiecare maraton îmi aduce o grămadă de victorii.
În primul rând, sfârşitul unei alergări de 42 de kilometri marchează sfârşitul unei perioade cuprinse între trei şi cinci luni în care te-ai antrenat. O perioadă în care ţi-ai asumat o anume rutină, ţi-ai impus un program şi ai respectat o serie de reguli stricte. Faptul că ai terminat cursa şi ai obţinut un timp mai bun decât la precedenta reprezintă o victorie în raport cu stilul tău de viaţă.
În maraton şi în programul de pregătire nu poţi să trişezi. În restul zilei ne putem minţi că suntem cei mai buni, că le ştim pe toate şi că suntem perfecţi. Putem să credem că fără noi nimic nu ar funcţiona şi că su
