Mircea Mihăieş: "Am avut zilele trecute privilegiul să stau de vorbă cu Nicolae Covaci, legendarul lider al formaţiei Phoenix".
Stranie senzaţie: parc-aş fi întâlnit un personaj tocmai coborât dintr-o frescă. Arată, vorbeşte şi se mişcă exact ca un om pentru care mediul firesc e istoria. Dezinhibat, „înfipt“, energic, autoritar, nu are nicio reţinere să-ţi împărtăşească obsesiile şi părerile lui - întotdeauna definitive, răspicate, neadmiţând vreo replică. Dacă-l contrazici - aşa cum, amuzat, cu delicateţe, am îndrăznit -, eşti imediat pus la punct: „N-ai priceput nimic, taci şi mai gândeşte-te!“.
Cea mai recentă obsesie a lui Nicu Covaci e originea celtică a românilor. „Ascultă «Mugur de fluier» şi-ai să înţelegi despre ce vorbesc“. Nu e nevoie să reascult „Mugur de fluier“ - îi ştiu pe de rost fiecare notă. Nu prea văd însă celtismul, dar nu asta e problema. În fond, dintre obsesiile disproporţionate de acest fel s-a ivit una dintre cele mai impresionante opere ale pop-rockului românesc. Cine, dacă nu un individ cu harul înnăscut al provocării, al scormonirii improbabilului, cu vocaţia haiducismului artistic şi ideologic, ar fi descoperit în precreştinismul nostru o bijuterie precum „Paparuga“? Sau, în ritualurile de înmormântare bănăţene, o melodie cutremurătoare, numită „Cocoşii negri“? Cine altul a avut forţa de a face cunoscute, fără a recurge la retorica naţionalismului deşănţat al epocii, figurile unor personaje mitologice, precum Meşterul Manole şi Negru Vodă, ori ale unora istorice, ca Pavel Chinezul? A fost nevoie de forţa acestui tăvălug uman pentru a se impune - în egală măsură - autorităţilor şi publicului.
Şi totuşi, Nicolae Covaci nu e un om fericit. Indivizi care-au realizat în viaţă de sute de ori mai puţin decât el s-au retras pentru a-şi savura traiul fără griji. La şaizeci şi unu de ani, acest etern hatman e