Îndemnul pe care Ion Caramitru i l-a adresat lui Mircea Dinescu înainte de intrarea în direct la TVR după fuga lui Ceauşescu e fraza-cheie a României postdecembriste. E fraza-cheie a României de acum şi dintotdeauna. Să nu ne facem iluzii: românii mimează. Constanta acestui popor e furatul căciulii. Puţini români (dar remarcabili!) s-au luat în serios şi au forţat ieşirea din starea de bălăceală. Din păcate pentru acest popor, şi mai puţini dintre aceştia au făcut politică, adică s-au implicat în treburile cetăţii.

Alegerile care se apropie se anunţă a fi un nou prilej de sictir şi atât. Uninominal sau pe liste, partidele vin cu acelaşi gen de figuri. Ce şanse reale au cei din afara sistemului să intre în sistem şi să-l schimbe în bine? Aproape nule. Ce forţă trebuie să aibă un altfel de politician astfel încât să se impună şi să impună standarde diferite de prăfuiala obişnuită? Sunt suficiente talentul, inteligenţa, norocul, îndrăzneala, conjunctura? Ajunge să ai tupeu, lipsă de scrupule, proptele? Secretul e pupincurismul, lichelismul, descendenţa (un amic are darul de a găsi legături securistice în orice persoană publică mai răsărită)? Sau mai e nevoie şi de altceva? Şi dacă da, de ce anume?

Îmi pun ades aceste întrebări. Care e secretul succesului? Şi care e secretul succesului veritabil? Acum, întrebarea vizează succesul în politică. Recent, doi tineri de 27 de ani anunţau că vor candida, din partea unui partid important, pentru Camera Deputaţilor. De acord, probabil că au fost acceptaţi fiindcă în colegiile respective, care se află în sectorul 3, nu a avut curaj să candideze niciun politician barosan (toate sondajele spun că acolo vor câştiga detaşat cei de sub sigla PDL, aproape oricine ar fi ei).

Chiar şi aşa, pornind cu şanse minuscule, cei doi au o şansă nesperată de a face ceva. De a ieşi din capcana lui „