Când vorbim despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici nu putem să nu ne gândim la marele prieten al lor şi al Basarabiei, poetul Adrian Păunescu.
Când vorbim despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici nu putem să nu ne gândim la marele prieten al lor şi al Basarabiei, poetul Adrian Păunescu.
Amintirile poetului despre cei doi sunt proaspete ca fructul pârguit la lumina unei iubiri de care abia te-ai despărţit în zori.
Jurnalul Naţional: Au trecut, iată, 16 ani de la teribilul accident al soţilor Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Cât de vie a rămas în memoria dumneavoastră dimineaţa în care aţi primit vestea tragică a morţii lor?
Adrian Păunescu: Lucrurile pe care le-am aflat atunci mi-au rămas imprimate foarte viu în memorie. Nu pot uita nici un amănunt legat de plecarea Doinei şi a lui Ion. Sigur că moartea clasicizează. Într-un fel erau priviţi Doina şi Ion înainte de acea nenorocire, altfel după aceea. Au venit din Chişinău, unde luptau pentru integralitatea şi intergritatea Basarabiei, pentru că ei credeau în integralitatea culturii române, şi au venit la Bucureşti şi au luat-o de la început cu statutul de debutanţi.
S-au dus la nişte festivaluri, inclusiv la Mamaia, şi n-au fost lăsaţi să cânte. Le-a făcut loc în recitalul ei (şi trebuie spus), spre cinstea ei, Mirabela Dauer. Dar fapt e că Doina şi Ion n-au avut parte de o primire fraternă la Bucureşti, erau înjuraţi în ziarele epocii urât, erau făcuţi KGB-işti, bolşevici, erau atacaţi pentru că ţineau cu legitimitatea ţării, pentru că îl respectau pe Ion Iliescu, pentru că aveau cuvinte calde pentru guvernul de atunci de la Bucureşti, guvern care le dădea senzaţia că e mai pus pe fapte pentru poporul său decât guvernele de la Chişinău. Şi au murit nedreptăţiţi. N-aveau măcar un spaţiu, din partea autorităţilor noastre, în care să repete. Au primit o
