In urma prabusirii comunismului, liderii po­litici din Statele Unite si din Europa Oc­ci­dentala au fost obligati sa elaboreze o noua strategie fata de tarile din Europa Est-Centrala si fata de republicile inde­pendente desprinse din fosta Uniune So­vie­tica. Ideea expansiunii NATO si a Uniu­nii Europene in spatiul fost-comunist a pro­vocat dispute inversunate in capitalele oc­cidentale. Obiectivele principale ale extinderii spre Est au fost consolidarea noilor regi­muri democrate, asigurarea stabilitatii in ju­matatea de est a continentului euro­pean prin rezolvarea inerentelor conflicte etno-nationaliste din regiune si ancorarea noilor membri la structurile de securitate oc­cidentale. In paralel, Alianta Nord-At­lan­tica, subit lipsita de inamicul principal si estompata de implozia comunismului si de destramarea URSS, s-a reanimat prin ex­tinderea umbrelei protectoare asupra noilor membri si prin asumarea unor noi res­ponsabilitati in Balcani si in afara zonei europene. Pentru democratiile occidentale, ca si pen­tru noii membri, extinderea NATO si a UE au avut consecinte politice si strate­gi­ce extrem de benefice. O asemenea rea­li­za­re de importanta istorica ar fi fost mult mai dificila acum. La inceputul anilor ’90, Casa Alba si De­partamentul de Stat, considerand ca UE era incapabila sa ghideze procesul de extindere a comunitatii in Europa de Est, au preluat initiativa, au admis noi membri in NATO, i-au stimulat sa adopte reforme li­beralizante si le-au facilitat incorporarea ul­terioara in UE. In urma extinderii NATO si UE, co­mu­ni­tatea democratiilor euro-atlantice si-a creat o noua “frontiera” in zona de sud-est a Europei. Nepregatiti si relativ dezbi­nati, liderii occidentali au fost incapabili sa elaboreze o strategie clara fata de noii ve­cini de la periferie. Acutizarea conflic­te­lor “inghetate” din fosta URSS si mai ales evenimentele recente din Geor