„Căsnicia este pururea vreme de jertfă. Căsătoria este sacră, iar dacă ai norocul să ai alături un om care să tragă cu tine în jugul vremii, nu ai cum să te pierzi. Copiii sunt fructul părinţilor, dar, prin definiţie, sunt opera mamelor - cea mai înaltă operă, de fapt, a acestora...“.Ei vin din alt mileniu, din alte vremuri - începe a mărturisi părintele Mihalache crâmpeie din viaţa sa şi a soaţei care i-a fost sortită de Dumnezeu, Elisabeta. Tocmai a terminat Sfânta Liturghie, iar credincioşii au părăsit, cu închinăciuni, locaşul sfânt. Cu smerenia şi grija oricărui slujitor pentru Casa Domnului, părintele mai poposeşte preţ de un ceas, două, cât să pună la locul lor rânduielile. Ca aproape de fiecare dată de 37 de ani încoace, preoteasa sa îl însoţeşte. Să aşeze mai bine o floare lângă icoana Maicii Domnului, să potrivească ciucurii aurii de la faţa de masă ori numai să-i ţină bărbatului ei de urât. Acum au lăsat treburile deoparte. Şi s-au aşezat, sub privirile blânde ale sfinţilor de pe pereţi, să ne dea o lecţie. De viaţă, de familie, de părinţi, de căsnicie. Că poate avem nevoie, în acest an de graţie, 2008... „Venim din alte lumi, cu alte crezuri, vămuiţi de alte vremuri“, continuă părintele, cu blândeţea anilor suri strânşi pe la tâmple. „Pe atunci, oamenii parcă erau altfel plămădiţi, cu dragoste pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru copii... Eu m-am născut în ’50, pe lângă Filiaşi, în Bâlta - Veneţia Sudului, cum mi-a plăcut să-i zic mai târziu -, unde noroiul era mereu până la gleznă, iar când se năpustea Jiul peste noi, nu rămâneau vii nici câinii. Copilăria a fost grea, pentru că sărăcia era la ea acasă, iar timpurile aspre, de restrişte“, îşi aminteşte părintele, cu luciri de lacrimi în ochii blajini. A fost unul dintre cei opt copii ai unei familii simple de ţărani olteni autentici, unul dintre cei opt ţânci care se băteau pe spinarea porcului,