Astăzi, în România, sunt copii care stau cu bunicii în case uriaşe, mobilate ultimul răcnet. În fiecare lună, în jur de o mie de copii din România suferă un abuz. Dacă acum trăim într-o societate agresivă, ce va fi peste un deceniu? Un copil crescut sub spectrul violenţei va deveni el însuşi violent.

În România de azi, unii dintre copii au oportunităţi la care generaţiile precedente nici nu visau, dar şi mulţi dintre ei au o copilărie de iad, fiind condamnaţi de acum la ratare.

Problema copiilor e de fapt una a adulţilor. Incapacitatea ultimilor de a se adapta la viaţa reală, dezamăgirile şi înfrângerile din viaţa de zi cu zi distrug familia şi, în final, cei mici sunt sacrificaţi.

Societatea civilă a reacţionat târziu la problema copiilor părăsiţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în Spania sau Italia. Nici acum nu cred că există o abordare serioasă a acestui sindrom, iar cu efectele lui ne vom confrunta abia peste câţiva ani.

Părinţii îşi lasă copiii singuri, spunând că se sacrifică pentru a rezolva problemele materiale. Dar îi sacrifică în numele unei bunăstări utopice. Un copil nu are nevoie decât de dragoste şi atenţie. De fapt, de ce avem nevoie şi noi, adulţii.

Astăzi, în România, sunt copii care stau cu bunicii în case uriaşe, mobilate ultimul răcnet, copii care se sinucid de dorul părinţilor plecaţi de ani de zile la muncă în străinătate.

Viaţa multor puşti e dură. Neînţeleşi de părinţi, sacrificaţi de adulţi, respinşi la şcoală de cei privilegiaţi, nu mai au niciun refugiu. În vremea copilăriei mele, întotdeauna exista un ultim refugiu, şi acela era reprezentat de banca din spatele blocului unde se strângeau toţi puştii de pe scară.  Acolo ne împărtăşeam bucuriile şi suferinţele. Dar astăzi banca din spatele blocului a dispărut. A dispărut terenul de fotbal şi a dispărut bătător