Criza financiara globala declansata re­cent si interventionismul statal gasit ca (uni­ca) solutie salvatoare a sa pun in dis­cu­tie o serie de teze economice, cu impli­ca­tiile lor de natura ecologica, decretate deja, in ultimele decenii, drept “infailibile” de promotorii mondialismului neoliberal. Se zdruncina, inainte de toate, cu putere, fan­tasma, devenita aproape un mit, a unei stiinte economice integrate, coerente si atotputernice, care ar dispune de un ras­puns unic, suficient si previzibil chiar, la problemele care i se pun. Dar dincolo de aceasta si din perspectiva care ne in­te­re­seaza, cea ecologista, se compromite, am putea spune in mod definitiv, para­dig­ma reglarii interne, care postuleaza ca sis­te­mul economic, prin faptul unei interac­tiuni intre actori liberi, este ori revine in­­tot­deau­na la echilibrul optim; reguli de con­dui­ta individuala si mecanisme institu­tio­na­le proprii ar perpetua ordinea politica si ar favoriza progresul economic si social, iar, ca un apendice inevitabil, ecologicul ar urma aceeasi soarta. Ca atare, ingri­jo­ra­rile legate de starea mediului sau de schim­barile climatice ar fi neintemeiate, iar preocuparile ecologiste-stiintifice, mili­tan­te (civice, politice) ori individuale-false, o expresie a unei miopii evidente. Pentru ca piata, prin virtutile sale, ar gasi singura cai­le dezvoltarii durabile si asigurarii pro­tec­tiei mediului, sub conditia ca autori­ta­tile publice sa se abtina de a interveni prin elaborarea si implementarea de po­li­tici pertinente sau edictarea de norme juri­di­ce adecvate. Legile economiei de piata ar valoriza asa cum se cuvine o marfa, inclusiv din per­spectiva ecologica, iar prin jocul lor, in frun­te cu cel al cererii si ofertei, vor au­to­regla si “piata environmentala”, chiar in dimensiunile ei specifice. La randul lor, “eco­nomia cunoasterii” si instrumentul sau indispensabil - sist