Alegerile asa-zis uninominale – nu sunt realmente astfel, subiectul este de-acum bine batatorit si nu mai insist asupra lui – marcheaza o schimbare, cel putin la nivelul ritualurilor si comportamentelor electorale. Lucram iar, ca pe vremea lui Cuza Voda si mai apoi, pe colegii, care va sa zica. Alegem, in fine, persoana, si nu lista de partid (macar in principiu). si cate altele.
Dar… pe cei alesi ii trimitem tot in acelasi fel de Parlament. Unul bicameral. Cand avea o singura Camera si se numea Marea Adunare Nationala, institutia legiuitoare a Romaniei era alcatuita dintr-o turma de aplaudaci. Frumoasele vremuri de atunci au fost intre timp inlocuite de altele, nu mai putin frumoase: noul Legislativ, cel de dupa 1989, are doua Camere si un numar mai mare de actori alesi prin votul liber exprimat al populatiei.
Se cheama ca una dintre cele doua incaperi o contrabalanseaza pe cealalta, macar in principiu. In democratiile parlamentare unde formula este de acelasi fel, Camera superioara – cea care necesita calificari mai sofisticate – este identificata cu un "corp ponderator". Altfel spus, ea tine in cumpana cealalta camera, sa nu o ia prea repede din loc, sa nu se dovedeasca prea necugetata, superficiala, prea "eficienta". Este, la urma urmei, o masura de prevedere de tipul "cecurilor si balantelor", cum ar traduce un smecher faimoasa formula checks and balances. De fapt, formula anglo-saxona ar putea suna in romaneste, mai degraba, "control si ponderare/temperare" (cu singular in loc de plural), conduita menita sa sugereze idealul cumpanirii si al echilibrului care s-ar cuveni sa caracterizeze institutiile publice. Ar fi, intr-adevar, salutar ca puterile din stat sa se tempereze si sa se supravegheze intre ele, pentru a nu derapa.
Insa povestea cu derapajul pare tipic occidentala. La noi nimeni nu are nimic, in principiu, cu derapa
