De J.M.G. Le Clézio nu citisem decît Procesul-verbal acum aproape trei decenii - şi, mult mai recent, Diego şi Frida (după ce văzusem filmul Frida cu Salma Hayek) - aşa că, atunci cînd am primit Ballaciner, apărut anul trecut în Colecţia "nrf" a editurii Gallimard, n-am făcut altceva decît să-i admir coperta (mai ales că, pour une fois, prietenul George Banu îmi scrisese dedicaţia chiar pe ea - între titlu şi "nrf"!), s-o răsfoiesc (ia te uită, o carte despre cinema) şi s-o pun deoparte, pe un teanc de alte cărţi ce-şi aşteptau rîndul să fie citite. Inevitabil, nu peste mult, alte cărţi aveau să fie puse peste, aşteptîndu-şi rîndul să fie citite...
Am scos-o de sub ele imediat ce am aflat de Nobelul acordat lui Le Clézio (ştiu, sînt snob). Şi am citit-o, în fine, într-o după-amiază: 182 de pagini scrise mare, cum îmi place mie la Gallimard. Un cuvînt-înainte semnat de Gilles Jacob, preşedintele "perpetuel" al Festivalului de la Cannes, în care povesteşte cum l-a cunoscut pe Gide (avant-propos-ul are titlul "Le verre de lait dâAndré Gide"), cum i-a cunoscut pe Orson Welles, pe Cocteau, pe Camus - şi cum Peter Ustinov s-a căsătorit cu o tînără actriţă de care Jacob era îndrăgostit. (Despre Le Clézio, nimic; ah, ba da: un motto din Désert, la-nceput.)
Cartea propriu-zisă începe la p. 19 cu un fel de caligramă
De J.M.G. Le Clézio nu citisem decît Procesul-verbal acum aproape trei decenii - şi, mult mai recent, Diego şi Frida (după ce văzusem filmul Frida cu Salma Hayek) - aşa că, atunci cînd am primit Ballaciner, apărut anul trecut în Colecţia "nrf" a editurii Gallimard, n-am făcut altceva decît să-i admir coperta (mai ales că, pour une fois, prietenul George Banu îmi scrisese dedicaţia chiar pe ea - între titlu şi "nrf"!), s-o răsfoiesc (ia te uită, o carte despre cinema) şi s-o pun deoparte, pe un teanc de alte cărţi ce-şi aşteptau rîndul să fie
