Saltul pare a fi tipul de dezvoltare al României, genul nostru de trece prin istorie. "Ardem etape" este, deja, un clişeu pentru orice discurs despre creşterea naţiunii şi a statului. O spunem, adesea, cu mîndrie. Adică, noi sîntem în stare să facem rapid ceea ce alţii fac îndelung. Facem însă doar în aparenţă acelaşi lucru, căci dezvoltarea explozivă este superficială şi dezechilibrată, în vreme ce dezvoltarea lentă, pas cu pas, e cuprinzătoare şi temeinică.

Noi nu cunoaştem acumularea pînă la masa critică care generează o altă calitate, noi nu cunoaştem vîrste istorice pe care le consumăm pînă la ultima consecinţă şi pe care, după ce le epuizăm, trecem la alta, noi nu cunoaştem beneficiile fructificării fără rest ale unui timp istoric. Dialectica, la noi, e pripită. Aşa se explică de ce părţi ale României de astăzi trăiesc în Evul Mediu tîrziu, altele - în faze incipiente ale modernităţii şi altele - în plină risipire postmodernă. Să nu ne iluzionăm: nimeni nu trăieşte în afara istoriei şi, chiar dacă ar fi aşa, nu e nici o glorie în abandonul timpului. Mai găsesc ici-colo oameni entuziasmaţi în faţa înapoierii de la sate, spunînd că, iată, eternitatea sălăşluieşte în podul dărăpănat al cîte unui moş Ion. Nu ştiu exact dacă este o reminiscenţă a unei educaţii şcolare păşuniste sau pur şi simplu dorul de altceva al unuia care simte cum viaţa cotidiană îi erodează fiinţa. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, este o minciună frumoasă.

În 1850, eram divizaţi în teritorii aparţinînd unor imperii mai mult sau mai

puţin decrepite şi trăiam un ev mediu etern. Doar 75 de ani mai tîrziu, realizasem totul: eram un stat unitar cam în forma în care sîntem şi astăzi, eram independenţi, aveam o democraţie mulţumitoare, după standardele epocii, o Constituţie socotită printre cele mai rafinate din Europa, o economie prosperă şi eram deplin racordaţi culturalm