Nevoia imperioasa de a vorbi despre tine insuti nu a fost niciodata semnul se­ni­na­tatii, al armoniei interioare, ci tocmai al dezechilibrului, daca nu chiar al disperarii. Un personaj literar care se confeseaza are structurata, dintr-o data, o anumita si­lue­ta: fragil si confuz, in ciuda aparen­te­lor, pe care, poate, le pastreaza inca bine, el se afla intr-o urgenta cautare de sine sau tentativa de a se asuma. Aceasta abordare pecetluita de emo­tie nu are cum sa nu atraga, ba chiar sa se­duca. Cel mai recent roman al lui Ion Via­nu, Necredinciosul (Cartea Roma­neas­ca, 2008), se deosebeste de naratiu­ni­le anterioare ale autorului prin escala­da­rea abrupta, dar atractiva, a persoanei in­­tai. Romanul este bazat pe figura con­fe­siu­nii: confesiuni nu in piata publica, in stil balcanic, “où tout est pris à la lé­gère”, ci confesiuni de tip occidental, cele ale divanului din cabinetul unui psihana­list. Un decor inca necunoscut noua, ro­ma­nilor, care, asa cum spunea Cioran, nu facem apel la psihoterapie, multumita cul­tu­rii noastre mediteraneene, apta a ne aju­­ta sa ne exorcizam complexele prin tira­de facute oricui, la lumina zilei. Prin Daniel, fost functionar al Bancilor Unite ale Seelandei, tara occidentala in­ven­tata, naratorul nu ne propune, insa, o con­fesiune (malgré tout) mizerabilista, ci un joc “la dublu”, in care doi barbati se pan­desc unul pe altul, avand ca miza o (re)cunoastere de sine din care nu lipsesc nici cruzimea, nici neprevazutul. Daniel traieste dintr-o prima pe care i-a acordat-o fostul lui patron pentru a-i cum­pa­ra tacerea asupra unor secrete profe­sio­nale, iar, la varsta de 38 de ani, el isi vede realizata una dintre dorinte, daca nu chiar singura: sa traiasca nefacand nimic: “Urma siesta. O numeam mica mea sinu­cidere. E bine, in plina zi, in lipsa ori­carei nevoi de-a dormi, sa inchizi ochii, sa cazi in inconstienta, sa rupi fi