În fiecare seară, 500 de spectatori au asistat la concertele muzicienilor români. Zilele Enescu la Berlin – ediţia a II-a. Invitaţia suna interesant, dar nu oferea indicii privind o manifestare cu un larg impact asupra publicului. Contextul în care se desfăşurau cele trei recitaluri din cadrul festivalului era cel al unei vieţi culturale intense, în fiecare seară în Berlin desfăşurându-se mii de spectacole şi concerte de anvergură diferită.

Iniţiativa organizatorilor (International Enescu Society în colaborare cu Ambasada României, Institutul Cultural Român “Titu Maiorescu”, Universität der Künste (UdK) / Universitatea Artelor din Berlin, cu sprijinul Wintershall – BASF Gruppe şi al Forumului Româno-German) era, oricum, lăudabilă. Ceea ce mi s-a părut uimitor a fost participarea unui public numeros – 500 de spectatori în fiecare seară – public compus majoritar din germani şi nu din români, cunoscător, curios şi capabil să-şi nuanţeze entuziasmul.

Muzicienii invitaţi au fost fie români veniţi de la Bucureşti (clarinetistul Aurelian Octav Popa şi pianistul Nicolae Licareţ), fie interpreţi de origine română, fie muzicieni germani sau care activează în Germania. După o ediţie în care s-a cântat exclusiv Enescu, în 2005, în acest an directorul artistic al festivalului, Cătălin Ilea, a optat pentru a plasa muzica enesciană alături de cea a unor compozitori care l-au influenţat într-o măsură sau alta, şi anume Brahms şi Fauré.

Maximă formă artistică

Reperele enesciene ale programului au beneficiat de versiuni interpretative remarcabile. Sonata a III-a „în caracter popular românesc” a deschis seara inaugurală, într-o interpretare semnată Adriana Winkler şi Michael Abramovici, amândoi fiind muzicieni născuţi în România şi stabiliţi actualmente la Berlin, aflaţi în maximă formă artistică, plini de temperament.

@