Un spectacol în care trei surori nu reuşesc să plece la Moscova, împart palme şi manevrează arme. Teatrul Naţional din Timişoara iese din condiţia mediocrităţii prin administrare de şocuri. Ultimul dintre ele a fost spectacolul cu „Trei surori” de Cehov.  Se ştie, samovarul este un element indispensabil în montările cu piesele lui Cehov: în jurul lui oamenii se plictisesc şi se bucură, se plictisesc şi suferă, se plictisesc şi spun că se plictisesc.

În versiunea regizorală semnată de Ada Lupu, samovarul lipseşte şi toată lumea bea vodcă. Ceea ce se vede: personajele sunt într-o permanentă agitaţie, fug mereu şi tropăie, uneori cad, – în dezordine civilii, în cadenţă – militarii. Şi relaţiile dintre personaje sunt deplasate înspre un indice de brutalitate accentuat: ca să se facă ascultată, Olga, sora cea mare (Paula Maria Frunzetti), distribuie palme, iar când n-o face e greu să-ţi dai seama că e pe scenă; Irina, sora cea mică (Claudia Ieremia), dă semnele unor contradictorii trăiri profunde, dar pune mâna pe armă când nu mai vede nici o soluţie paşnică, Maşa (Alina Rusu) e într-o evidentă şi agresivă tulburare hormonală.

Cea mai spectaculoasă mutaţie se petrece cu personajul lui Verşinin (Ion Rizea): colonelul palavragiu terorizat de soţie intră în scenă în chip de mascul alfa, dominator şi brutal, un militar umblând cu cizmele printre sentimente; o manta lungă de piele neagră acoperă o uniformă de aceeaşi culoare şi din acelaşi material, sugestia indusă de filme operează fără greş. El e un invadator, dar casa celor trei surori este o cetate cucerită cu uşurinţă şi discursurile lui despre viitor nu sunt decât un procedeu printre altele.

Şi în pofida maturităţii interpretului falia schizoidă se vede foarte bine: aparenţa creează un personaj, vorbele altul. Nu reiese dacă Verşinin crede sau nu în ce spune, că se foloseşte de c