Duminica trecuta m-am plimbat prin Bucuresti. Era soare, circulatia aproape inexistenta te lasa sa respiri. Plimbarea mea a inceput in spatele Spitalului Coltea. In ciuda tuturor protestelor, ca un destin de neindepartat, policlinica a fost daramata. O bara de otel portocalie -- noul centru medical -- i-a luat locul. Oricum, ar fi incaput intre strada si cladirea daramata. Alta data era acolo o piata pavata cu piatra de rau. Spre est, Biserica Scaune inchidea perspectiva. In fata, policlinica, o cladire care nu avea nimic extraordinar. Dar situl era exceptional, cu platanul acela din mijlocul ei, o oaza de pace in mijlocul orasului. In loc sa o ingrijim, am distrus-o. Asa cum spunea si istoricul Andrei Pippidi in conferinta de la Teatrul National de cealalta duminica, avem putine urme ale trecutului si, chiar daca nu sunt de valoare exceptionala, trebuie sa le pastram.
Dar acelasi vorbitor, fost presedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, ne informa de imposibilitatea de a te opune promotorilor imobiliari, de nedesmintita, inca, slabiciune a autoritatilor.
Mai departe, am strabatut orasul vechi. Din biserici, cantarile se revarsau prin difuzoare. Lume multa, unii nevoiti sa asculte de afara. In haosul contemporan, biserica este singura institutie care ofera o coerenta si un anumit bun-gust.
In rest, centrul istoric se gaseste aproape in aceeasi stare ca acum sase luni. Desfundat, impracticabil. Spre est, Lipscanii arata ca dupa bombardament. Singur segmentul strazii Stavropoleos dintre Strada Postei si Calea Victoriei cu Biserica si "catedrala" bahica -- Carul cu Bere -- se prezinta bine. Cand o sa arate tot centrul istoric asa? Prin Piata si Bulevardul Natiunilor Unite, nici tipenie de om; cativa caini, totusi, ma izgonesc de pe teritoriul lor, latrand fara convingere.
Ajung in Piata Constitutiei. Baraci multe, cu produsele