Politicienii romani sunt demne produse ale scolii romanesti, cu toate metehnele ei. Putini dintre ei au abilitati de comunicare si, mai grav, chiar mai putin inteleg cate ceva din regulile unei comunicari eficiente.
Pentru cei mai multi dintre ei, comunicare inseamna: pune banda si da-i inainte, tipa mai tare decat celalalt, schimonoseste-te cat mai mult si minte pana chiar si tie ti se face greata.
Discursurile la inaltime, atat sub aspectul formei, cat si al fondului, sunt foarte putine, in cazul fiecarui partid. Partidele nu au criterii prea clare nici atunci cand isi aleg purtatorul de cuvant. Mai precis, par sa ignore, de multe ori, criteriul de baza: abilitatile de comunicator.
Asta ar presupune ca purtatorul de cuvant sa fie agreabil, carismatic, bun cunoscator al gramaticii, sintetic si plastic in expimare, credibil, amabil, iar daca are si un strop de umor e chiar ideal.
Cel mai aproape de acest portret pare purtatorul de cuvant al PSD, Cristian Diaconescu, cu amendamentul umorului si al plasticitatii mesajului, care nu sunt chiar punctele lui forte. Profilul lui nu este insa, se pare, foarte bine asimilat de electoratul clasic al social democratilor, pentru care Diaconescu este prea intelectual si prea finut (asta e, in general, crucea lui Diaconescu in PSD).
Din acest punct de vedere, predecesorul lui, Titus Corlateanu, era mai potrivit. Dar numai din acest punct de vedere, pentru ca, in rest, era tot ce nu trebuie sa fie un purtator de cuvant: usor agramat, arogant, fara strop de umor sau carisma.
La polul opus, PNL a facut cea mai proasta alegere cu putinta. Daca exista un antimodel al purtatorului de cuvant, in mod cert Tudor Chiuariu il intruchipeaza. Din start, un partid care-si pune mesajul in gura unui personaj controversat, cercetat penal si de numele caruia se leaga mari insuc
