Asupra poeziei lui Adrian Păunescu se răsfrânge inevitabil imaginea omului.

Temperamentul acestuia din urmă, felul în care el iese în spaţiul public (tinzând să-l umple, să-l monopolizeze) au stârnit deopotrivă admiraţie şi iritare, împărţind publicul în două tabere compacte: a admiratorilor şi a adversarilor, la fel de inflexibili.

Selectăm fie talentul de poet şi de tribun, fie compromisurile morale şi artistice, defectele inerente unui lirism cu gabarit depăşit. Judecata strict estetică a poemelor sale este, în condiţiile unei receptă ri atât de diferenţiate, greu de făcut. Şi totuşi, analiza şi evaluarea ar trebui să pornească tocmai de la cele două orizonturi diferite de aşteptare, de la falia produsă între ele.

Adrian Păunescu a debutat ca poet neomodernist, cu o lirică mai criptică, mai ermetică, pe jumătate întoarsă către intima individualitate a fiinţei şi încercând să-i exprime - prin metaforă - senzaţiile şi sentimentele. În câţiva ani însă, această poezie şi-a mutat centrul de greutate, deplasându-l dinspre interior spre exterior: de la „ultrasentimentele“ eului liric, la viaţa socială, pe care autorul a început s-o înregistreze din ce în ce mai mecanic, cu un realism tern, tot mai îndepărtat de lirismul abstract al unui Nichita Stănescu.

Printr-o mişcare de recul, creaţia lui Adrian Păunescu s-a întors la o vârstă premodernă a poeziei româneşti, la acel paşoptism grandilocvent, animat de idealuri sociale şi naţionale. Pentru a „lumina“ publicul cititor, poezia trebuia să fie din nou accesibilă şi epică, moralizatoare, memorabilă şi cantabilă. Noul chip al liricii lui Adrian Păunescu este cel care a atras de partea poetului un număr atât de mare de cititori-admiratori.

Formula de succes a fost exploatată de autor în mii şi mii de versuri. Însă acest tip de poezie, fără structura liricii moder