Capacitatea cineastului Guillermo del Toro de a transforma horror-ul în ceva frumos şi fascinant este uluitoare. Ştiu ce am promis: că n-o să mai intru în veci la un film hollywoodian cu super-eroi. Dar, înainte să aruncaţi cu pietre în mine, trebuie să ştiţi două lucruri. 1. N-am fost niciodată în stare să-mi respect promisiunile 2. „Hellboy 2” nu e ceea ce te-ai fi aşteptat de la o franciză inspirată dintr-o bandă desenată, adică nu e acel calcul meschin hollywoodian „hai să stoarcem cât mai mulţi bani, cu cât mai puţină imaginaţie”.

Pelicula de faţă are imaginaţie de dat şi la alţii – firesc, doar la cârma lui se află magicianul Guillermo del Torro, cel care nu se pricepe să facă decât deliruri vizuale. Aşadar, monştri cu adevărat monstruoşi, fantezie uluitoare, creaturi fabuloase, un justiţiar dependent de bere şi un elf care ştie arte marţiale.

Hellboy ţi-e drag fără să-ţi cerşească simpatia şi e mai mult un super-erou pentru clasa muncitoare: are o palmă viguroasă, o atitudine necioplită, îi plac trabucurile, berea şi show-urile TV cretine, e urât, cinic şi ghinionist şi mai e şi dracu’ gol pe deasupra (faptul că are pielea roşie, două coarne şi o coadă lungă şi lucioasă facilitează comparaţia).

Cu alte cuvinte, nu e un fiţos miliardar ca Bruce Wayne („Batman”) sau Tony Stark („Ironman”), ci când un proletar coleric, când un demon hâtru.

Filmul alternează rutina birocratică de zi cu zi a eroului nostru atipic (care lucrează pentru o agenţie guvernamentală ce-şi propune să pună ordine în supranatural) cu ţinutul magic al creaturilor fantastice, unde un elf flămând de putere pe nume Prinţul Nuada plănuieşte să lanseze o armată invincibilă asupra unei umanităţi fragile. Ultimul într-un lung şir de albinoşi înfricoşători, Nuada, albinosul pompos, vrea să deschidă o prăpastie istorică între oameni şi creaturile