Pentru simţuri, sudul Spaniei e o desfătare, un festin, un amestec de minuni. M-am pierdut, vreme de zece zile, pe străduţele înguste ale oraşelor andaluze, cu ferestre înalte şi flori curgătoare, cu mozaicuri şi bucăţi colorate de ceramică atent încrustate în ziduri... Am plecat cu gânduri mari în sudul Spaniei. Să iau la picior vreo cinci-şase oraşe, “dacă s-o putea, şi mai multe”. Şi nu s-a putut. Nu m-a lăsat inima să alerg de colo-colo. Nu m-au lăsat cele trei oraşe-minuni, ispititoare până peste poate: Málaga, Granada, Córdoba.
Ca nişte prinţese cu feţele ascunse-n văluri, m-au ademenit, m-au uimit, m-au vârât prin toate colţurile şi ascunzişurile, m-au purtat pe străduţele lor frumoase, cu oaze de verdeaţă pitite printre ziduri, şi mi-au lăsat, din loc în loc, câte un semn, câte o firimitură, să nu mă pierd, să nu mă las, să nu le las. M-au prins în mreje cum l-au prins pe Gavrilescu ţigăncile.
Oraşul lui Picasso
Málaga. “Ciudad del paraiso”. Aşa e supranumit oraşul aflat pe ţărmul Mediteranei, întemeiat de fenicieni prin anul 1.000 î.Hr. Vizitat masiv de turişti englezi încă de prin anii ’60, atraşi de soare şi de plajă, oraşul e cunoscut azi mai cu seamă drept loc al naşterii lui Pablo Picasso.
Mai e şi-acum casa în care-a deschis ochii artistul, în 1881, cu ferestrele dând spre Plaza de la Merced, plină de porumbeii pe care-i desena Pablo, puştiul cu ochi negri şi pătrunzători.
Málaga înseamnă, însă, mai mult decât Picasso: înseamnă fortăreaţa Alcazaba, castelul Gibralfaro, “La Manquita”, catedrala cu un singur turn, “Plaza de toros La Malagueta”, arena de corride, cu tauri furioşi şi matadori chipeşi, îmbrăcaţi în “trajes de luces”, veşminte de lumini...
Şi dacă treci de obiectivele măreţe, descoperi un oraş ce te câştigă prin detalii: prin “abanicos”, evantaiele fără de