La mijloc de Brumărel, satele fierb sub febra facerii ţuicii. Sub cazane pântecoase joacă focuri chibzuite ca să iasă ţuica nouă, cu tăria de-altădată. În Rusciori, unul dintre satele care mărginesc Sibiul, mama Mărinuţa (73 de ani) respectă, ca în fiecare an, rânduiala căzănelului. Rodul ţuicii vine din livada de hotar. De când e lumea lume, la mijlocul toamnei, un colţ de ogradă capătă aspect de “purgatoriu” în miniatură. În cazane bine căpăcite bolboroseşte o compoziţie obţinută prin fermentarea fructelor sau a strugurilor storşi, sub ele ard nestinse flăcări, iar în jurul lor ţopăie vesel oameni care încarcă şi descarcă zeama fructelor macerate. După câteva ore de aşteptare, prin ţeava răcitorului începe să curgă un lichid, aparent apos, dar care odată gustat ar face să oprească şi respiraţia lui Scaraoţchi.
Livada din hotarul satului
Trezită înaintea cocoşilor, mama Mărinuţa dirijează focurile în curtea copilului ei de suflet, Iulian. Principala ei misiune era aceea de a întreţine jăraticul, descântându-l, aşa cum de-o viaţă îl domolise sau îl vâlvorise, fie pe plită, fie la pirostriile din curte. De când se ştie, fusese de faţă şi asistase la facerea ţuicii.
Însă acum, la cei 73 de ani, nu mai participa activ la toate etapele procesului, ci supraveghea, dând sfaturi, întreţinând vâlvătaia sau uitându-se lung în foc, ca la propria viaţă. “În cele cinci hectare de livadă avem şi pruni, şi meri, şi tot felul de fructe. La noi, tot hotarul satului e o livadă. Sunt parcele mai mari sau mai mici, înrădăcinate din moşi-strămoşi şi lăsate moştenire, că aici nu a fost colectivizare.
A noastră e plantată de părinţii părinţilor mei, cred că are vreo 200 de ani. O mai cârpim din timp în timp, pe ici - pe colo, că se mai usucă şi atunci trebuie sădiţi alţi pomi ca să o ţii în viaţă. Înainte vreme făceam din ea şi