Cel mai neplăcut este faptul că nu se poate ieşi în stradă fără să te expui, pur şi simplu, unui tăvălug nimicitor.

Am un prieten, locuieşte în sectorul 2. Stă într-o zonă să-i zicem convenabilă, adică nu e nici în mijlocul târgului, dar nu e nici la Pipera. Undeva între astea două. Casă la curte, cum visează orice românaş. Cert e că nu stă la periferie. Ei, omul ăsta s-a mutat de câţiva ani buni, cam din 2005, acolo. A găsit o comunitate înghesuită, stând pe o groapă de gunoi, dar - credea el - în plină dezvoltare. Pe malul Lacului Tei, înconjurat de păduri, n-avea de ce să nu se transforme. Şi nu se putea să nu devină o bijuterie, având atâtea date favorabile.

Dar, aţi ghicit. E la fel şi acum, deşi el face sesizări lunar, la primărie, de unde i se răspunde că ţine de ăia mai marii, bla-bla. Am fost pe-acolo, e un focar de infecţie, am şi filmat la groapa de gunoi, doar-doar cineva, cumva, va lua măsuri. Nimic. Locul e în decădere liberă, maşina înaintează cu greu prin tranşeele acoperite de infiltraţii de apă, asta când e senin şi nu au fost de multişor semne de ploaie. Nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă când precipitaţiile fac ravagii sau în plină iarnă. Dar coşmarul lui e puţin mai ramificat. Are dificultăţ i mai mari de rezolvat în fiecare zi.

Cel mai neplăcut este faptul că nu se poate ieşi în stradă fără să te expui, pur şi simplu, unui tăvălug nimicitor. Se iese cumva de pe o alee paralelă, chiar lângă curbă, iar pe strada principală se circulă şi cu viteze de 100 km/h, şoseaua e liberă şi dreaptă (exact cum ar trebui să fie România) şi normal că băieţii mai nervoşi calcă pedala de acceleraţie cu nesimţirea, cu liniştea omului nesupravegheat, veşnic neamendabil. Dar cel mai rău e că pentru a ieşi în strada principală trebuie să aştepţi în rampă. Oribil! Uneori şi zeci de minute. Şi când prinzi un culoar ambalezi ca de