Expoziţia lui Roman Tolici, deschisă în aceste zile la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, este o mare surpriză. O expoziţie de la care pleci încărcat, impresionat de forţa prin care pictorul îşi pune proiectul în pagină, de analiza pe care o face lucrurilor simple, cotidiene, de observaţia subtilă, ce nu se bazează pe extravaganţa, pe şocul imaginii vizuale, adesea rar motivate în cazul multor tineri aflaţi la începutul carierei şi care speră să impresioneze retina contemporanilor. Roman Tolici face parte din generaţia tînără, vine din Republica Moldova şi, în urmă cu zece ani, a absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti. O biografie obişnuită pentru mulţi dintre tinerii artişti. La fel este şi limbajul plastic pe care îl foloseşte – pictura sa porneşte de la documentul fotografic, imortalizează secvenţe din cotidian. Pînă acum am văzut destul de sporadic lucrări de Roman Tolici. Dar îmi dau seama că a consumat rapid temele incitante ale generaţiei sale, a parcurs acest excurs al definirii personalităţii, al „privirii frontale“ a realului, cu un soi de judecată ce pune un semn de egalitate între ludic şi serios, apăsînd şi el pe pedala ce încerca să clatine stabilitatea unor simboluri. Despre Roman Tolici putem spune, acum, că este un artist al cărui drum s-a definit. El joacă rolul martorului, înregistrează, depune mărturie, dar nu are indiferenţa trecătorului, ci participă în mod direct la spectacol. Ochiul său este personajul pe care nu-l vedem, dar a cărui prezenţă se face simţită în toate secvenţele acestor crîmpeie de viaţă. Ne dirijează percepţia, ne dă satisfacţia că ceea ce privim nu este o succesiune indiferentă de imagini, ci un parcurs indus al unui moment adevărat de viaţă. În interviul luat de Oana Tănase (curatorul acestei expoziţii) lui Roman Tolici, găsim cîteva explicaţii interesante ale acestui demers. Legătura avută de el cu cinemato